"Hei... poate când ai timp... poate vrei să vorbim."
"Tot eu sunt. Dar ştiai asta... Vreau să-ţi zic că..."
Nu, nimic nu merge. Vreau să-i zic atâtea lucruri, lucruri pe care nu am fost în stare să i le zic... să îi dau în cap cu cuvinte pe care le-am ascuns... de frică. Că mi-era frică că... o să râdă. O să-mi vadă exprimările timide, o să simtă jena cu care îi scriu, o să simtă frica pe care o am.
Uneori îmi vine să ţip prin cuvinte, să-i zic "Băă, idiotule, vezi că mai trăiesc şi eu.". Şi atunci poate... poate... dar nu.
Am atâtea de arătat, atâtea de demonstrat, dar el este cu mult deasupra mea, pentru mine el este ca un Dumnezeu, de el depinde viaţa mea. Inima mea, aia mică şi fragilă, e în palmele lui şi are drept de proprietate asupra ei, iar mie mi-e frică să nu o scape şi să se spargă în bucăţi mici.
Poate că uneori o vreau înapoi. De fapt... creierul o vrea înapoi. Săracul de el... el îmi vrea doar binele, ştie cât o să îmi blestem zilele când el îmi va striga în faţă, cu ură, că nu îi pasă.
Dar raţiunea îmi zice că... ea e acolo şi îi este bine, în palmele lui. Că n-ar trebui să protestez, să încerc să o iau înapoi, ci să facem un schimb... şi atunci inima lui îmi va aparţine, şi reciproc.
E o chestie aiurea, complicată rău. Înăuntrul meu se da o luptă ageră între ce ar trebui să fiu şi să fac şi cine sunt şi ce fac, sentimentele mele se luptă cu gândurile, şi uneori meciul din ele se încheie la egal.
De ce nu am curajul necesar, să îi zic "Bună, tot eu sunt, te plac." sau "Bă, tu ştii măcar cât am suferit din cauza ta?", ori replici idioate de agăţat, dar să îi zic ceva... să nu tac în faţa lui, să nu-l mai flatez, să fiu eu aia tare.
Eh... pot măcar să visez.
Măcar asta îmi permit.
