Însă până la acel "bună"... ne desparte un infinit. Între mine şi tine este o coardă invizibilă, dar a naibii de lungă.
Şi... vreau să o scurtez, vreau să îi fac ceva, astfel încât să nu mai existe, să fim aproape unul de celălalt.
Să putem să discutăm, să ne spunem cuvinte pe care nu le-am spus şi, poate, să discutăm subiecte tabu.
Dar doar... să fii lângă mine. Să ştiu că te am lângă mine, că eşti aici, gata să mă înveseleşti cu o vorbă bună, sau doar cu zâmbetul tău. Da... zâmbetul tău senin. El mă ridică pe culmile necunoscutului şi când îl văd, fiori îmi cuprind tot corpul.
Eh, vise... cine poate să le oprească? De la un singur gând, îţi poţi creea o lume imaginară, o lume doar a ta.
De fapt eu nu te cunosc, nu ştiu cine eşti "tu". Nici măcar nu ştiu cine sunt eu, dar să te cunosc pe tine? Ştiu doar că eşti acolo, că mă completezi, că am nevoie de tine ca de aerul pe care îl respir. Însă doar atât, habar nu am de unde eşti, ce faci, ce mănânci, cum gândeşti, dacă şi tu ai aceleaşi lipsuri, dacă şi tu crezi că jumătatea ta este acolo, undeva, pierdută în spaţiu.
Şi sper să te găsesc... pentru că am nevoie de tine cum un peşte are nevoie de apă, cum un pui nou-născut de pasăre are nevoie de aripile protectoare ale mamei ei.
Te aştept... poate vei veni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu